De modificat*

Uneori ma inchid intre peretii lumii mele si ma scufund intr-o actiune de care nu ma plictisesc sa o fac incontinuu, in fiecare zi si minut care trec. Ma simt obosita psihic si fizic, ma tarai spre linia de sosire si tot nu ma opresc din a o face. De cele mai multe ori, asta este munca. In alte dati, e o relatie sau o cauza din start pierduta. “Admirabil” mi se spune des insa, in inconstientul meu, stiu ca nu-mi este deloc bine si ca as vrea sa fac altceva.

Intr-un astfel de moment eram acum vreo 3 ani. Pierduta in drumul meu spre atingerea unui scop, rupta de realitate si inchisa intre peretii camerei mele de cateva luni bune. Nu mai iesisem decat sa-mi iau tigari, de doua ori pe saptamana, si ochii mei nu mai vazusera soarele decat fad, prin draperiile trase ale camerei. Si-atunci am primit un telefon.

“-Oana, sunt in Iasi. Ne vedem la o cafea, nu?”

“-Cat stai?”

“-Doar in noaptea asta. Maine dimineata plec.”

“-Ne vedem atunci”, am acceptat eu fara prea mare tragere de inima. Era o cunostinta veche, pe care nu-mi permiteam sa o refuz. Nimic extraordinar de apropiat, insa am avut destule discutii in jocul comun pe care-l jucam incat sa trebuiasca sa onorez invitatia fara sa incerc sa ma scuz.

Cand ne-am vazut, mi-a zambit si m-a imbratisat cald, de parca am fi fost prieteni buni de o viata. Eram chiar putin revoltata. Eu nu am prieteni buni prea multi si el cu siguranta nu era unul dintre ei. Si-atunci de ce se comporta ca si cum ar fi?!

Am stat la o cafea pentru vreo doua ore, timp in care eu ascultam si el imi povestea despre ce mai facuse. Calatorii, femei, nebunii, totul dus la extrem si fara nici o limita a conservarii. Eu nu aveam ce povesti. Statusem in ultimele luni in casa si tot ceea ce vazusem era un monitor de proasta calitate si peretele alb din spatele lui. Iar munca mea, oricat de fascinanta mi se pare mie, pentru altii e un subiect plictisitor. Probabil o urma de parere de rau mi s-a asternut in privire, pentru ca la un moment dat s-a oprit brusc si s-a indreptat spre bar sa achite nota.

“-Hai”, mi-a spus cand a venit inapoi.

“-Unde?”

“-Ai uitat cine esti. Hai sa-ti readucem aminte.”

“-…” L-am urmat sceptica, fiind convinsa ca stiu exact cine sunt si ca el nu are cum sa imi induca vreo revelatie orice ar face. Ne-am urcat in masina si el a inceput sa conduca spre marginea orasului.

“-Unde mergem?” l-am intrebat.

“-Nu stiu. Unde o sa vedem cu ochii.”

Cum sa dau inapoi? Asta era chiar replica mea, pe care o spuneam atat de des in urma cu cateva luni. Mi-as fi distrus imaginea pe care o avea despre mine si tot ce as fi incercat sa creez intre noi, atunci, ar fi fost degeaba.

“-Bine, dar mergi mai incet.”

“-Ai incredere in mine, fii tu!”

M-am scufundat in scaun, mi-am tras centura si am incercat sa-mi ascund teama de viteza. Din pozitia pe care o aveam puteam vedea luminile de pe marginea strazii trecand repede pe deasupra noastra si stelele de care eram atat de indragostita odata. Odata eram un copil rebel care iubea sa plece de nebuna din oras, se juca cu situatiile riscante si adora adrenalina. Viteza era cu mult peste limita legala si noaptea era acoperita de o pustietate poetica, de-a dreptul. Am inchis ochii, pentru o secunda, si mi-am adus aminte de noptile salbatice in care simteam ca imi traiesc viata la cote maxime, in care flirtam neincetat si in care ritmul era cu totul diferit fata de cel al oamenilor cumpatati. Acum eram un soarece de biblioteca, vesnic cu ochelarii pe nas, ciufulita si cu o tastatura atasata de maini. Nu, asta nu eram eu.

Cand am deschis ochii eram alt om. Nu-mi mai pasa de nimic. Oricine are nevoie de o pauza si eu, mai mult ca toti, am nevoie de mine, de acel copil rebel din cantecul celor de la OCS, de fata zvapaiata, permanent in cautarea senzatiilor tari. M-am relaxat si valurile dulci ale adrenalinei au inceput sa-mi invaluie corpul. Imi placea, iubeam riscul si viteza, iubeam libertatea pe care noaptea mi-o dadea si linistea intrerupta de versurile celor de la Reamonn si a lor Supergirl, pe care o auzeam din difuzoarele de la picioarele mele. Pesemne ca ma stia mai bine decat ma stiam eu. Pentru prima oara, dupa mult, mult timp, nu imi mai pasa ca pot muri intr-un accident si ca fata mea are sa impanzeasca ziarele de a doua zi, ca am de lucru si ca irosesc timp facand nimic concret. De fapt, irosirea timpului fusese pana atunci, acum simteam ca imi traiesc viata, asa cum ar trebui ea traita.

Ne-am oprit pe dealul Buciumului, in locul de unde se vede tot orasul. Ce a urmat, e o alta poveste, pe care am povestit-o, la un moment dat, pe aici.

………..

A doua zi aveau iar planuri. Ca de obicei, Elena se prezenta la usa ei, la fel de frumos aranjata ca intotdeauna.

-Sper ca nu ai uitat ce mi-ai promis aseara.

-Doar stii ca intotdeauna ma tin de promisiuni, numai ca trebuie sa stiu cateva lucruri si sa ma intalnesc cu el astfel incat sa para intamplator.

-Nu e nici o problema. Mi-a spus aseara ca azi are sa mearga in acelasi loc.

O ora mai tarziu, amandoua intrau pe usa barului, atragand toate privirile. Nu se simtea deloc incomodata de asta, ba chiar ii facea o enorma placere sa se stie admirata. Era o femeie frumoasa si toate aceste priviri care o doreau ii confirmau asta. Stia ca putea sa faca tot ceea ce vrea dintr-un barbat, multumita acestei calitati si ca, in mainile ei, toti deveneau ghemotoace de plastilina, gata sa fie modelate.

Il vazuse deja pe Victor, inconjurat de prietenii lui insa se indrepta direct spre bar, prefacandu-se ca nu il cunoaste. primul pas deja era facut. Ii atrasese atentia si ii starnise curiozitatea. Barbatii sunt ca niste mici copii care nu pot sa se abtina sa nu-si doreasca ceea ce nu pot avea, indiferenta starnindu-le si mai mult orgoliul masculin. Elena o urma instinctiv, neintelegand de ce nu merg direct la masa lui.

Se asezara la bar si, aruncandu-i o privire provocatoare barmanului, ii ceru doua pahare de Pina Colada, avand grija sa i se vada decolteul perfect. Barmanul ii zambi dulce si ii aduse comanda, facandu-i un compliment. Al doilea pas era facut. Barbatii vor sa concureze, adora ceea ce le place altor barbati. Prin coltul ochiului vedea cum Victor o dezbraca din priviri, absorbit de imaginea ei si facand abstractie de cei care ii vorbeau. Incepu sa discute cu Elena, evitand sa se mai uite inspre coltul lui. Momeala era aruncata, trebuia doar sa aiba rabdare ca pestele sa vina sa o muste. Iar el nu intarzie sa-i raspunda comenzilor ei tacite…

Ridicandu-se de la masa, Victor se apropie de ele. Elena il vazu apropiindu-se si obrajii i se inrosira, contrastand cu ochii ei luminosi.

-Buna seara domnisoarelor, nu credeam ca o sa veniti si in seara asta.

Zambea galant, sprijinindu-se cu o mana de scaunul Mayei. Privirea iscoditoare si neagra i se opri pret de doua secunde pe buzele ei, gest pe care ea nu il scapa din priviri. Deci o placea.

-Buna seara si tie. Da’ cum de esti si tu aici?

-Pai i-am zis si Elenei aseara ca am sa vin. Probabil a uitat sa-ti spuna.

-Am uitat si ca vii, d-apoi sa-i mai spun, intra si Elena in joc.

-Daca stiam ca ai sa fii aici probabil te sunam ca sa ne tii si noua loc la masa ta. Asa, n-am mai avut cum face rezervare.

-Dar este destul loc la masa mea, mai ales pentru doua femei frumoase ca voi.

Isi luara bautura si se indreptara spre masa cu pricina.  Cand se ridica, Maya ii atinse in treacat, parca din neatentie, mana cu care el sprijinea scaunul.  Intrasera in acel dans al imperecherii iar ea il conducea. Cand trecu pe langa el, ii simti rasuflarea pe gat si asta o excita. Isi dadu seama cam cata chimie exista intre ei si isi spuse ca asta va fi un joc tare greu de castigat, insa nu se descuraja. Cu cat mai greu era jocul, cu atat mai multa placere ii provoca finalul.

Ajunsi langa masa, Victor le prezenta tuturor celor aflati acolo. Erau si cei doi din seara precedenta, insa mai erau si alte cateva figuri sterse, care nu prezentau nici un fel de interes. Se aseza comod, spre capatul mesei, iar el ocupa scaunul de langa, in timp ce Elena se aseza in partea opusa lui. Instinctiv, ii facea planul mult mai usor.

-Vii des aici, o intreba el.

-Destul de des, imi place.

-De ce?

-De ce nu? E unul din cele mai reusite locuri din oras, in care poti sa te distrezi fara sa te stinghereasca nimeni.

-Da, si mie imi place foarte mult, insa nu pot spune ca e chiar cel mai tare. Mai sunt cateva care il intrec cu mult.

-Nu stiu altele care sa-mi placa la fel de mult.

-Daca vrei, am sa-ti le arat odata.

Maya zambi, uitandu-se pe sub gene spre el.

-Simt cumva o incercare de flirt aici?

-Esti o femeie frumoasa, stii si tu bine ca toti barbatii te plac. Am vazut cand ai intrat cat de mandra te simteai de toate privirile pe care le atrageai.

-Deci am de-a face cu un istet aici.

-Istet nu stiu, perspicace sigur.  Dar am o vaga senzatie ca nu esti nici tu ca toate femeile.

-Cu siguranta nu sunt. In primul rand sunt cea mai buna prietena a Elenei.

Se uita lung la ea. Mana lui se odihnea, in continuare, pe spatarul scaunului ei. Stateau foarte aproape unul de altul, vorbind unul la urechea celuilalt, pentru a se putea auzi. O suvita din parul ei se asezase pe umarul lui.

-Ce treaba are Elena in conversatia noastra?

-Prima iubire nu se uita usor iar eu n-am sa i-o fur tocmai prietenei mele.

Victor isi musca buzele. Se pare ca Maya isi jucase bine rolul, facandu-l sa se creada vanatorul in toata povestea. Ea, prada, ii scapa printre degete, si el n-avea cum sa o prinda, asta facandu-l si mai mult sa o doreasca. Profitand de moment, Maya se hotara sa faca si urmatorul pas.

-Ma scuzi, dar imi place melodia asta, ma duc sa o dansez.

Se ridica, strecurandu-se pe langa el si atingandu-si sanii si mainile de pieptul lui. Miscarea aceasta il excita atat pe el cat si pe ea. O secunda, tensiunea o facu sa se opreasca, privindu-l adanc in ochi. Erau atat de aproape incat simteau ca se contopesc unul cu altul. Il vroia, asta era clar, insa vorbise sincer cand spusese ca nu se baga peste prietenele ei bune. Nu putea sa se joace cu inima Elenei asa ca reveni la jocul ei, zambindu-i si plecand pe ringul de dans.

Melodia chiar ii placea. inchise ochii, dansand cu spatele la el, oferindu-i o imagine provocatoare si lasciva. Victor o sorbea din priviri, iar ea simtea asta prin fiecare antena invizibila a corpului ei. toata lumea din jur disparuse, in incapere ramanand doar ei doi si melodia. Se intoarse si ii surprinse privirea. El nu isi disimula dorinta in nici un fel. Ii placea ce vedea si vroia sa ii arate si ei asta.  Se ridica si veni langa ea, luand-o in brate. Atingerea lui ii intari sfarcurile, ca un soc electric. El ii mangaia talia, tragand-o cat mai aproape de corpul lui. era prinsa ca intr-o vraja insa, imaginea Elenei care se vedea in spatele lui, n-o lasa sa-si piarda mintile, asa ca se retrase.

-Te joci, nu? o intreba el.

-E atat de evident?

-Se vede ca ma vrei si te abtii sa arati asta.

-Nu cred ca se vede, ma pricep sa-mi joc foarte bine rolul.

-Poate altii nu vad, dar eu sunt special. Te simt.

-Toti spuneti asta, zise ea razand si lasandu-si capul pe spate.

-Am sa-ti dovedesc.

-Crezi ca ai sa ai ocazia?

-Da, daca eu vreau asta.

-Hmm, deci am de-a face cu un cuceritor aici. voi, astia atat de siguri pe ei, atunci cand vine vorba de femei…

-Te-ai gandit vreodata ca cineva iti va fi nasul si te va face sa alergi tu dupa el si nu invers?

-Da, dar in nici un caz persoana aia n-ai sa fii tu.

-Incerci sa imi starnesti ambitia. Care ti-e scopul jocului?

Nu putea sa minta. Niciodata nu reusise sa faca asta, asa ca prefera sa incerce sa evite adevarul.

-Sa te fac sa fii nebun dupa mine.

-De ce tocmai pe mine?  Nici nu ma cunosti…

-Ba te cunosc destul de mult.

-Vorbeste des Elena despre mine?

Rolurile se schimbasera. Acum el era cel care conducea conversatia si firul intamplarilor si ea era cea incapabila sa se opuna. Parfumul lui o ametea. Se simtea ca o scolarita prinsa la colt de un manipulator pervers. Apropierea dintre ei o buimacea si o transforma intr-o femeie supusa dorintelor lui. vru sa se retraga putin, ca sa scape din vraja, insa el o trase si mai tare spre el, lipind-o de corpul lui. Ii simtea pectoralii tari strvindu-i sanii si il simti la fel de excitat ca si ea.

-Vorbeste destul de des.

-Si pe tine te atrage asta?

-Nu, de fapt ma plictiseste.

-Atunci, de ce tocmai eu?

Nu numai ca era un joc greu de castigat, dar era si un joc periculos. Se hotara sa se eschiveze si sa se intoarca la masa, departe de puterea lui.

-Imi place sa ma joc si tu pari o tinta mai greu de atins, atat.

Se desprinse si fugi asezandu-se langa Elena. El ramase in mijlocul ringului, urmarind-o cu privirea si zambind in coltul gurii. Stia ca putea sa o imblanzeasca, haturile erau acum in mainile lui. Se indrepta spre bar si isi comanda un pahar de gin tonic cu lamaie. Isi aprinse o tigara in timp ce astepta comanda, privind indiferent la lumea din jur. O vroia insa, ca sa castige, trebuia sa joace dupa regulile ei. Asa pisica salbatica era greu de gasit si mult mai greu de cucerit, iar asta ii placea. Ea avusese dreptate, era un cuceritor, iar cuceritorilor le plac prazile rare si grele.

In timpul asta Maya se uita speriata spre Elena.

-Felicitari, ii zise aceasta, nu stiu ce plan ai, dar vad ca da roade.

-Nu pot sa fac asta.

-De ce nu? Nu te-am auzit niciodata sa spui ca tu nu poti face ceva. Nu credeam sa existe lucruri pe care Maya sa nu le poata face. Iar el nu e decat un prost, nu e deloc greu sa ma razbuni. Plus de asta, mi-ai promis.

Asa era, ii promisese. Insa el nu era deloc prost. Era versiunea ei, masculina. Ii putea ghici toate gandurile care ii treceau prin cap, asa cum si ea i le ghicea lui. Aveau aceleasi roluri, in toata societatea asta. Ei erau vanatorii, superiori micilor prazi care le umpleau ziua. Iar regula nescrisa a vanatorilor e sa nu se joace intre ei, pentru ca amandoi vor iesi prost.

-Pur si simplu nu pot, Elena.

-Iti place de el, recunoaste.

Nu putea sa-i recunoasca, pentru ca asta ar fi ranit-o, insa nici sa minta nu putea.

-Nu pot sa zic ca e un barbat urat, insa mie nu mi-a facut nimic si nu ma lasa inima.

-Uite, daca ai sa duci la bun sfarsit ce ai inceput, promit sa nu ma supar deloc daca ai sa vrei sa i-o tragi o tura, doua.

Maya zambi. Elena era, pana la urma prietena si slabiciunea ei. Realiza ca tocmai dorinta de a ii manipula pe ceilalti le unea. Si iat-o pe Elena batand-o, acum, cu propria ei tehnica. Stia ca nu ar fi putut niciodata sa o refuze, mai ales cand i se oferea pe tava un premiu atat de ispititor.

-Eu doar sper sa nu te doara pe tine, mai mult decat sa-l doara pe el.

-Nu are sa ma doara, stai linistita. Stiu exact ce-i poate pielea si singura mea dorinta acum e sa-l vad sedus si abandonat, cu inima in bucatele, asa cum a facut si el cu mine.

In continuare seara decurse obisnuit, cu ele dansand si distrandu-se demential si cu ea concentrandu-si atentia asupra lui Victor.  Daca era ceva la care sa se priceapa intr-adevar pe lumea asta, atunci acesta era felul in care sa ii suceasca mintile unui barbat. Se prefacea indiferenta, evitand sa fie aproape de el, pentru a nu ii mai cadea in plasa inca o data. Dansa provocator, evitand sa fie vulgara, atragand cat mai multi admiratori in jurul ei, facandu-l sa o doreasca si mai mult. In timpul asta, el statea pe scaun, uitandu-se la ea si studiind-o.

La plecare, o prinse de mana, oprind-o.

-Vreau sa te mai vad.

-Dar ar trebui sa vreau si eu asta, nu?

-Stiu ca vrei si tu. Da-mi numarul tau de telefon.

-Tu, baiete, trebuie sa inveti sa ceri frumos ce vrei, ca sa obtii.

-Da-mi ocazia sa-ti cer frumos ceea ce vreau.

Fusese un dublu inteles acolo sau doar i se paruse? Ea, de obicei, folosea dublul inteles al ideilor amuzandu-se de inocenta celorlalti, insa nu se astepta sa auda asta de la altcineva.

-Si cum ar arata ocazia asta?

-Ti-ar placea, vreau sa vii in seara asta la mine.

Da, fusese un dublu inteles acolo. Se pare ca gasisera alt punct comun.

-Uite cum facem: daca in seara asta promiti sa nu te dai la mine, promit si eu ca dimineata ai sa ai ocazia sa-mi ceri frumos numarul de telefon, in timp ce-mi faci cafeaua.

-Crezi ca m-as putea abtine?

-Nimeni n-a zis ca are sa fie un joc usor.

-Ok, am sa o fac si pe asta.

Se duse sa-i spuna Elenei sa nu o mai astepte. Nu-i spuse adevaratul motiv, ferindu-se sa o raneasca. Oricat de dura ar fi incercat sa fie, totusi, Victor era marea ei iubire si cu siguranta gandul unei alte femei in patul lui nu i-ar fi priit deloc. Elena chema un taxi si pleca acasa.

…….

Imaginatia ei zburda libera de cate ori avea ocazia. Chiar si atunci cand nu trebuia, minte i-o lua razna, ducand-o prin locuri neintalnite, facand-o sa gandeasca cele mai abstracte idei. Asa se intampla si acum. Statea de vorba cu omul din fata ei, se prefacea ca ii asculta povestea, insa nu auzea nimic. Din cand in cand ii mai spunea cate un “Da”, ca sa nu-l faca sa se simta prost. Mintea ii construia o poveste, insiropata cu amintirile si ideile de viata de pana atunci. Scenariul o atragea atat de tare incat isi dori instant un moment de liniste in care sa poata sa ii dea frau liber.

-Imi pare rau, e tarziu si as vrea sa ma duc sa dorm.

-Desigur, nici o problema. Cand ne mai vedem?

-Nu stiu, nu am obiceiul sa promit ceva pentru ca stiu ca nu ma tin de cuvant.  Vorbim la un telefon.

-Ok, merci frumos ca m-ai ascultat.

In timp ce isi punea fularul la gat se amuza. Nici nu trebuia sa fie atenta ca reusea sa faca oamenii din jurul ei sa se simta bine. De fapt, de asta aveau nevoie majoritatea. Sa fie ascultati. Oamenii vorbesc prea mult in timp ce nimeni nu asculta. Toti se simt neintelesi. Reteta fericirii lor e simpla: un om care sa-i asculte fara sa-i judece. Iar ea facea asta intocmai. Nu avea nici un motiv sa judece pe nimeni, pentru ca asta isi dorea si ei de la ei.

Ajunsa acasa, in semi-intunericul din apartamentul ei, isi aprinse tigara si scrise pe o foaie de hartie conversatia imaginara cu cineva care nu ar fi judecat-o niciodata:

“El: Neata.

Eu: Neata tie. La ora asta atat de tarzie te intorci?

El: Da, asta e ora perfecta de intors acasa. Nu mai e nimeni treaz care sa isi verse frustrarile acumulate peste zi.

Eu: Te inteleg perfect. Toti suntem caii de bataie ai cuiva, la un moment dat…

El: Cum a fost seara ta?

Eu: Mai bine nu ma intrebi ca altfel ai sa devii calul meu de bataie.

El: Uneori prinde bine un pic de bataie. Daca nu te ascult eu, cat pot mai bine, atunci cine sa te mai asculte?

Eu: N-are cine, ai dreptate. Dar stii ca inca nu e momentul sa devii singura mea refulare, nu? Planul era sa mai asteptam vreo 2 ani.

El: Toate la timpul lor. Timpul tau a fost scurtat fara ca cineva sa faca ceva sa te ajute. Asta e, te resemnezi, imi povestesti totul si mergi mai departe, cum poti. Eu sunt aici sa te sustin, stii asta.

Eu: Nimeni nu e aici sa ma sustina. Ma sustin singura. Pe tocuri de 10 centimetri e mai greu sa ma sustin dar mi-am construit si un toiag imaginar.

El: It’s all about vendetta, stiu. Doar asta te-a tinut sa nu cazi in tot timpul asta.

Eu: Nu, e vorba de ambitie. Ei nu conteaza decat ca impuls.

El: Care ei? Cei din seara asta? Cei din viata asta? Cei de dinainte de viata asta?

Eu: Nu, nimeni nu conteaza, pana la urma. Toti pleaca, vin, iar pleaca. Aceiasi oameni, aceleasi caractere, aceiasi semnificatie. Imaginea difera, atat. Pentru ei e vorba doar de orgoliul si fericirea lor. Pentru mine, la fel. O pura relatie de simbioza.

El: Nu pari convinsa de ce spui. Poate minti bine dar ochii si tigarile pe care le fumezi te dau intotdeauna de gol.

Eu: Ma dau, nu? Adevarul e ca cei carora le-ar fi pasat ar fi putut sa vada asta. Pacat ca nu au vrut. Daca toti ar fi ca tine, poate eu as fi un om mai bun. Poate nu as fi avut acelasi scop, intotdeauna…

El: Iti stiu scopul. Nu vreau sa il aud iar. E deprimant cum tu nu vrei sa-ti dai o sansa in timp ce tuturor le dai.

Eu: Nici nu merit vreo sansa. Nimeni nu merita. Eu doar sper sa ma insel si sa gasesc persoana care nu e om. Poate ma gasesc pe mine, undeva.

El: Si totusi, nu cumva tu esti motivul pentru care toti oamenii sunt egoisti?

Eu: Ba da. Ti-am zis, scopul meu e totul. Nu-l intelege nimeni, nu ti-l zic decat tie. Unii il banuiesc si ma ajuta sa-l indeplinesc. Insa nu-i vad fumusetea, dramaticul, poezia. Sunt ignoranti si inchisi intre peretii lor duri de egoism. Pana la urma, fiecare om are universul lui, normele lui. Eu le am pe ale tuturor. Nu pot sa-i judec pentru ca nu-i cunosc.

El: Si totusi, stii atat de multe despre oameni incat ai ajuns, de ceva vreme, sa nu-i mai suporti.

Eu: De cativa ani. Pana acum ceva vreme ii iubeam, pana cand am invatat ca toti sunt facuti din balega, apa si pamant. Si impreuna alcatuiesc o casa, folosind ca liant relatiile sociale. Casa mea, mausoleul meu.

El: Pentru prima oara te vad trista cu adevarat..

Eu: Nu, nu sunt trista. Stiam toate astea de mult. Stiam asta din prima zi in care am deschis ochii. In care mi-au deschis ochii, fortat.

El: Inseamna ca esti resemnata deja.

Eu: Ti-am spus vreodata de ce imi place albastrul?

El: Nu, ai prea multe povestiri de spus ca sa iti ajunga timpul sa o faci.

Eu: Am, nu? Am. Le-as spune, dar nimeni nu ar intelege ce au insemnat si nimeni nu ar invata ceva din ele. Nu vor sa invete, nu vor sa asculte, nu vor sa-si strice cuibul lor din viata. Nici eu nu vreau sa-l stric. Toata viata mea de pana acum e singurul lucru care mi-a apartinut total, doar mie. De ce sa nu fiu egoista si sa le dau si lor?

El: Iti place albastrul de la acea zi, din mijlocul apei, in care ti se taia respiratia si in care ai realizat ca mai ai ceva de facut inainte sa te scufunzi, nu?

Eu: Tu ma stii, tu intotdeauna m-ai stiut. Ai fost singura persoana care m-a ascultat, intr-adevar. Toti ceilalti isi tineau mainile pe urechi si ochi in timp ce vroiam sa spun ceva. In schimb, gura nu si-o acopereau. Si, in timp ce vorbeau, puteam sa le vad gaurile si cariile din ei. Miroseau urat dar ei erau prea obisnuiti cu mirosul ca sa inteleaga. Am vrut sa le fiu exemplu, sa le arat dantura mea alba si stralucitoare, dar nu au vrut sa vada decat rujul de pe buze. Tu stii ca am un zambet frumos si sanatos, nu?

El: Eu stiu ca ai aflat secretul vietii. Mi-ai spus chiar mie ce e fericirea. Si totusi, imi pari trista…

Eu: Tristetea e remuscare. Atat. Puteam sa fac mai multe insa n-am stiut sa le vorbesc pe limba lor. N-am vrut sa o invat. Sunt fericita, stii bine asta. Sunt singura persoana fericita pe care o cunosc, pe care o cunosti tu, pe care ei o cunosc. Au vrut cu totii sa-mi smulga asta, sa muste grotesc din zambetul meu cald dar n-au putut. Nimeni nu-mi poate lua asta. Eu am simtit fericirea pura si pot sa o simt si acum, cand vorbesc cu tine.

El: Dar totusi, stii bine ca unii te-au iubit. Nu cei pe care i-ai iubit tu, dar totul se rezuma la orgoliu.

Eu: Daca ai reusi sa vezi tristetea fiecarui om, asa cum o vad eu, ai intelege si tu ce e iubirea. In fiecare om e o parte stricata ce colcaie de viermi si putregai. Nu ma iubeau, doar cautau pansamentul potrivit pentru acea rana mare si urata.

El: Chiar si tu ai viermii tai?

Eu: Nu, eu am avut, m-au mancat intr-atat de mult incat nici nu mai sunt eu. Nimic din Universul meu nu mai exista, asa cum o facea la inceput. M-am reconstruit total, te-am construit pe tine, i-am construit pe ei. Ma uit in oglinda asta si nu ma recunosc. Acum am serpi in loc de par si unghiile infipte in carne cruda. La coltul buzei imi atarna un firicel cald de sange care imi spune ca trebuie sa fac asta.

El: De ce trebuie?

Eu: Pentru ca fiecare suntem viermele celuilalt. Unii mai grasi, altii mai luminosi, altii imbracati in costume si mantii frumoase, in timp ce zdrentele altora atarna peste burdihane greoaie si picioare prea scurte. Dar uite, am ajuns la etajul nostru, poate ar fi timpul sa coboram.

El: De ce sa coboram cand mai avem atatea sa discutam? Am o cafea aburinda la mine si trei tigari. Ia o pernuta, aseaza-te comod, miroase cafeaua, asa cum faci de obicei, si scoate fumul incet, pe gura, in rotocoale mici. Mai ai multe de zis inca si noaptea e lunga…

Eu: Mai am? Mai am destule. Tu ai rabdarea necesara sa asculti?”

Isi simtea inima sfasaiata. O tristete fara limite o cuprinsese, apasand-o si incovoindu-i umerii. Scrisese randurile cu ochii in lacrimi, nestiind daca ele sunt cauzate de amintiri sau de adevarul crud dintre ele. Era viata ei spusa in cuvinte mari, pompoase, camuflate sub idei abstracte. Era, in randurile acelea de pe foaia mototlita, ceea ce o calauzea in alegerile pe care le facea. Dar iata ca si ea se simtea neascultata, la fel ca toti oamenii din jurul ei.

-Maya, Maya… Esti prea copila uneori. Stii bine ca nimic nu te poate rani, cat inca esti in stare sa simti toate astea. Tu chiar esti singura persoana fericita pe care o cunosti. Cine ar putea sa te asculte pe tine sau sa te inteleaga? Uneori nici macar tu nu te intelegi.

Isi sterse lacrimile, lua o gura din cafeaua neagra, fara zahar, de pe birou si se duse sa isi pregateasca o cada de apa. Avea cateva planuri de facut, pentru ca ii promisese Elenei o “razbunare”, iar asta necesita o oarecare pregatire teoretica inainte.

Desi totul i se parea pueril, trebuia, totusi, sa se tina de cuvant. Nu suporta persoanele care una spuneau si alta faceau, atunci cand te bazai pe ele, asa ca incerca sa evite pe cat putinta sa faca si asta, la randul ei.

 

……..

Elena plecase de ceva timp la baie si putuse sa ii admire “marea iubire”. Ei da, il admira, in cel mai propriu sens al cuvantului. Cu siguranta revistele americane pentru femei l-ar fi ales pentru un pictorial daca ar fi avut ocazia. Ea insasi l-ar fi ales, nemaitinand cont de prima caracteristica a victimelor ei : “Sa fie inteligent!”.

Se amuza pentru o secunda. Complexul ei de superioritate mergea pana acolo unde punea eticheta oamenilor fara macar sa schimbe doua vobe cu ei. De unde stia ea ca nu e inteligent? Doar pentru ca arata bine? Doar pentru ca isi formase o conceptie gresita despre barbatii frumosi? Stia ca e gresit dar totusi nu se putea abtine sa nu o faca. Spre binele celorlalti, totusi, ideile ei erau maleabile si usor de schimbat. De multe ori se apostrofa in gand pentu asta pentru ca ea insusi ii condamna pe cei superficiali.

Il mai masura o data, din priviri si se surprinse zambind viclean. Nici asta nu era corect sa o faca. Victor era al Elenei si pentru ea devenea automat, teritoriu interzis. La naiba, de ce trebuia oare sa-si puna atatea reguli?! Isi intoarse privirea prin clubul aglomerat insa, dupa doua secunde, reveni cu ea asupra lui.

Totusi, avea ceva ce o atragea. Ceva din atitudinea lui distanta si rece intriga. Acea privire printre pleoape, putin incruntata, auncata celor din jur poate. Sau poate era vorba despre pozitia mandra a corpului, cumva superioara, care ii aducea aminte de versurile unui cantec preferat: “I’m just a tiger and I’m looking for a tigress”.

Se juca linistit, ritmic, cu o bricheta metalica pe care o aprindea din cand in cand. In acele momente flacara ii lumina ochii negri, vii, inteligenti si buzele carnoase, numai bune de muscat. Iar ii umbla mintea pe carari gresite. Nu de putine ori barbatii din viata ei ii reprosasera ca ii trateaza ca pe niste unelte sexuale. Nu ii contrazicea pentru ca nu ii placea sa minta. Iubea barbatul generic insa pe ei ii dispretuia. Iubise si ea, la viata ei, insa totul se terminase dramatic, asa ca invatase sa spuna “pas” sentimentelor.

Acel ceva, magic, ii tintuia privirea asupra lui si nu o lasa sa o mute in alta parte. O mana rece pe umarul gol o smulse din contemplare. Isi dadu seama dupa catifelare ca era Elena. Ochii ei sclipeau furiosi si buzele i se incordasera a incapatanare.

-Il urasc!

-Pe cine?

-Pe Victor. Il urasc si vreau sa ma razbuni!

-Stai, linisteste-te un pic. Ia un loc si spune-mi tot.

Muzica le acoperea vocile asa ca Elena se vazu nevoita sa isi apropie buzele de urechea ei. Suvoiul cald al respiratiei ei o excita, intarindu-i sfarcurile. Da, o placea pe fata asta mai mult decat o prietena buna si uneori se masturba cu gandul la ea. O si sarutase, aparent din joaca, pentru ca mai apoi sa raspunda privirii mirate ca o facuse ca sa impresioneze nu stiu care barbat. Insa ii simtise rasuflarea crescanda pin cupa sutienului, la fel cum si-o simtise si pe  a ei. Si Elenei ii placea de ea doar ca nu avea curajul sa-si recunoasca siesi.

-Ce ti-a facut?

-Mi-a zis ca nu mai vrea sa aiba de-a face cu mine, ca iubita, pentru ca nu-i place sa fie a cincea roata la caruta.

-Pai asta e o chestie de apreciat, nu de condamnat.

-Nu-mi pasa!Il urasc! Vreau sa ma ajuti.

-Cum?!

-Nu stiu. Fa-l sa sufere. Calca-l in picioare. Tu te pricepi, eu nu.

-Nu pot sa fac asta, nu-l cunosc si nici nu stiu cum.

-Nu stiu, fa-l! Cum i-ai facut pe altii, asa vreau sa faci si acum. Daca nu, atunci promit sa nu mai vobesc niciodata cu tine!

Probabil discutia Elenei cu el fusese mult mai dura si ii atinsese o coarda sensibila. Era mult prea incrancenata pentru o simpla femeie refuzata. Ochii i se ingustasera si aruncau scantei, piciorul ii convulsiona ritmic, pumnii ii erau stransi.

-Of, alintata mica.

O lua in brate si o stranse parinteste la piept.

-Am sa vad ce pot rezolva dar numai daca imi promiti ca te linistesti.

-Am sa ma linistesc doar cand am sa il vad bagandu-si unghiile in carne de ciuda!

-Bine, bine…E bine si asa  daca altfel nu vrei. Hai sa dansam totusi ca de aia am venit.

 

…..

Toate acele discutii o impresionau si o purtau intr-un univers paralel, mult mai frumos si mai atragator decat cel care o inconjura in fiecare zi. Banalul lor era extraordinarul altora iar limitele trasate la inceput se stergeau cu fiecare minut in plus petrecut impreuna. Dimineata ii prindea uitandu-se unul in ochii celuilalt, fumand tigara de la tigara si urmarind oamenii grabiti de pe strada care mergeau la munca lor zilnica.

O fascina totul la el si putea fi sigura ca nu e una din acele obsesii ale tineretii care suceste mintile copilitelor. Desi avea doar 22 de ani, cunostea indeajuns de bine oamenii ca sa recunoasca unul special cand il vedea. Era destept, mult mai destept decat oricine a cunoscut ea vreodata. Era matur intr-un fel aparte, detasat si ironic in cele mai serioase momente. Asculta fiecare cuvant al ei pentru a il discuta mai apoi ore intregi. Se distrau contrazicandu-se si facand glume rautacioase unul pe seama celuilalt. Insa niciodata nu se suparau si intotdeauna stiau unde sa se opreasca. El era ea, in varianta masculina si mai tanara.

Si peste toate aceste momente trona noaptea si luminile strazilor. Se furisau la cadearea intunericului afara si se intorceau atunci cand primele autobuze incepeau sa circule, fiecare in patul lui. Nu se vazusera niciodata la lumina zilei. De fapt, ei nu-i placea soarele si aglomeratia deloc si simtea o placere vinovata atunci cand el ii spunea “Bine, maine trebuie sa fiu la munca dar iesim”. Pentru ea iesea. Din placerea de a fi cu ea iesea. Pentru vobele ei si momentele nocturne petrecute impreuna.

Uneori vorbeau incontinuu ore intregi, tinand-o mereu concentrata si atenta, fara sa o plictiseasca. Alteori se uitau pur si simplu pe geam, in noapte, fara ca unul sa scoata un cuvant, neatingandu-se si ascultand muzica. Visand, amandoi. In unele nopti ieseau impreuna cu prietenii la vreo petrecere, la care ea isi juca rolul obisnuit si el o privea dintr-un colt, fumand dintr-o tigara. Stia ca este dorita si apreciata insa asta nu ii mai provoca acel instinct de fuga de pana atunci. Si ei ii placea.

……

In barul obscur, printre sutele de coafuri lasate de la transpiratie si alcool, printre toate mainile si corpurile ce se lasau si se ridicau, lasciv, pe ritmul mai lent sau mai rapid al muzicii, simtea ca traieste. Aici, in obscuritatea in care oamenii veneau sa isi elibereze instinctele, se simtea cel mai bine. Ii placea sa ii priveasca. Participa la flirtul dintre femei si barbati, tacut, invizibil, traind acele emotii si vise prin ei. Da, cu siguranta, un club in care tinerii, se aduna, noaptea, nu e decat un loc in care se exercita un dans al imperecherii modern si civilizat. Chiar tipul din fata ei ii aduce aminte de un paun, colorat, cu coada infoiata. In cluburi fugea, in fiecare noapte, de linistea din apartamentul pustiu, in care locuia de atatia ani.

Uneori isi creea mici jocuri care, desi se asemanau izbitor cu dansul imperecherii exercitat de ceilalti, aveau menirea sa ii creasca increderea in sine. O privire aruncata printre gene, celui care pare cel mai putin accesibil, un raspuns primit de la el, un dans lasciv care sa starneasca valuri de barbati in jurul ei si gelozia femeilor, toate astea nu faceau decat sa o amuze dar, in acelasi timp, sa ii creeze o stare vis-a-vis de greata. Pentru ea, toti erau niste mici jucarii, care raspundeau exact la contorsiunile din ata ale papusarului. Nici nu se gandea ca ar putea sa dea gres si sa nu-i iasa un joc, si probabil tocmai asta ii asigura succesul manipularii. Alteori isi provoca amicii de ocazie de la masa ei, la diferite experimente sau la discutii interminabile si contradictorii. Nu ii era de ajuns sa stie ca nu exista piedici in calea formelor ei, trebuia sa fie sigura ca si creierul ii este la acelasi nivel. Ii folosea, pe cei mai isteti, pentru micile antrenamente mintale, din fiecare zi. Nu se recunostea invinsa decat atunci cand ramanea fara argumente, iar asta era extrem de greu. Daca, totusi, se intampla, incerca sa-si umple lacunele zile intregi dupa. Un lucru era sigur: nu ii placea sa piarda fara sa stie ca a dat totul inainte.

Nu de putine ori, insa, isi vrajea victima ce avea sa o tina in brate pentru o seara, atat cat sa poata dormi linistita, prin toate tehnicile astea, indelung studiate si exersate. La fel ca un sarpe batran, il ademenea, se adapta, il mirosea, spunea exact ceea ce vroia el sa auda, pana cand finalul, asteptat, devenea posibil. A doua zi nu il mai suna sau, daca era intr-o stare de buna-vointa, ii dadea un motiv pentru care el sa nu mai fie interesat sa o vada.

desigur, multi o blamau pentru stilul de viata non-conformist si pentru jocurile de-a regina insa niciodata nu ii pasase prea mult de ce spuneau ceilalti, ba, dimpotriva, avea o placere sadica sa le priveasca chipul schimonosit de falsa pudicitate sau surprindere, atunci cand le povestea ultimele ei aventuri. Nu se merita sa-si rateze micile bucurii ale vietii, micile momente in care sa se simta bine, pentru niste oameni care nu erau in stare sa isi inteleaga propriile dorinte sau, mai rau, care nu contasera, vreodata, in viata ei.

In seara asta, nu era in apele ei. Privea la fetele de la masa ei, in incercarea de a isi cauta o potentiala prada. Nici in bar, si nici aici, nimic nu mergea cu tiparul ei. Nu vroia doar acea papusa masculina, clasica, vroia o provocare. Vroia pe cineva care sa o surprinda, printr-un cuvant, printr-un gest, prin ceva, orice. Ceva ce nu mai intalnise pana acum, desi stia ca asta este greu de gasit. Cu cat barbatul langa care se trezea dimineata era mai inteligent si mai sigur pe el, cu atat ideea ca l-a folosit devenea mai dulce, mai satisfacatoare.

Becul care conferea o lumina slaba, din celalalt capat al salii, nu o ajuta deloc. Pe majoritate nu-i cunostea. Erau amici ai amicilor, necunoscuti jalnici, care iesisera evident la agatat, barbati trecuti de a doua varsta, incercand jalnic sa readuca la viata corpul tineretii care isi dadea ultima suflare. Celor de la masa ei nici macar nu le retinuse numele, desi Ana incercase sa ii prezinte tuturor. Erau fete sterse, una blonda, una de copil si una in umbra.

In fata ei era Ana impreuna cu viitorul ei sot. Erau amandoi mai tineri decat ea cu 2 ani si intotdeauna, de cand aflase de planurile lor de casatorie, incercase sa-i convinga sa-si traiasca momentele vietii in ordinea in care trebuie. Nu vedea rostul casatoriei si cu atat mai putin al aceleia savarsita in frageda pruncie, inainte de a gusta toate bucuriile pe care lumea le are de oferit insa, ei nu reuseau sa inteleaga asta si erau imaginea fidela a acelui cuplu de vesnic indragostiti, oriunde mergeau.

In stanga ei era Mihai, un copil de doar 18 ani, abia scapat de langa fusta mamei si prins in mrejele vietii fara griji pe care o duceau majoritatea din acel loc. In alte circumstante, s-ar fi multumit cu o prada ca el insa, pe el il tinea pe langa ea pentru ca era un bun material cu care sa lucreze, asa ca principiile ii interziceau asta. Stiuse ca el putea deveni un elev constiincios inca de atunci de cand il vazuse prima oara: era extraordinar de inteligent, arata bine pentru varsta lui, desi abia ii mijea mustata, avea acea perversitate combinata cu mila si, in acelasi timp, cu rautate, care ii facea pe oamenii ca ea sa se joace exact cu cine trebuie si sa nu provoace suferinta celor care nu merita.

In dreapta ei, in coltul cel mai intunecat, se retrasesera Elena si Victor.

Pablo

Pe Pablo il cunoscuse acum multi, multi ani, atunci cand, intr-un acces de rebeliune plecase de acasa ca sa lucreze in timpul sezonului la mare. Se angajase ca si barman la barul unui hotel si isi petrecea timpul intre servitul clientilor si prinsul rasaritului pe plaja, aproape adormita dupa fiecare noapte de munca.

Nu era un hotel de lux ci mai mult unul corporatist, de duzina, insa pe la receptia lui se perindau oameni instariti care nu aveau nevoie de mai mult de cateva ore de cazare si compania uneia din prostituatele ce stateau cuminti pe fotoliile din imediata vecinatate a scarilor. Dupa ce coborau din camerele in care tocmai isi consumasera numarul sau ora, clientii treceau intotdeauna pe la bar ca sa bea ceva. Credea ca nu setea ii facuse sa dezvolte acest obicei ci, poate, gustul amarui pe care il simtea si ea in gura, de cate ori le vedea pe cele care isi transformasera corpul in masini de oferit placeri carnale.

Intreaga atmosfera ii lasa acel gust amar si nu reusea niciodata sa se simta confortabil atunci cand programul de lucru o tintuia in spatele tejghelei imbracata in mahon, deasupra careia atarnau pahare cu picior lung, elegant. Se simtea obosita nu fizic, ci psihic, din ce in ce mai mult, cu fiecare ora petrecuta in mediul acela nociv si degradat. Poate de aceea, briza rece a marii si nasterea soarelui o linisteau atat de mult, simtind cum, cu primele raze rosiatice, noi forte prindeau contur in trupul ei incercanat de nesomn. “Inca o luna si am sa plec de aici.” Aerul sarat ii alimenta dorinta de libertate si ii dadea motive sa mai reziste. Inca putin.

Dupa o perioada, nici soarele si nici plaja nu mai reuseau sa ii dea puteri. Se blazase si cazuse intr-o depresie monotona, care nu facea decat sa o ghideze spre locul de munca, apoi spre pat, pentru un somn adanc, din care se trezea fara sa-si aminteasca nimic. O deprimau povestile prostituatelor, o deprimau povestile clientilor care vedeau in ea imaginea data de filmele hollywoodiene barmanilor- un fel de psiholog expert in amestecatul licorilor, o deprimau telefoanele de acasa, care aduceau cu ele doar reprosurile si tipetele familiei.

Intr-o zi, plimbandu-se spre faleza, in cautarea unui magazin inca deschis la acea ora care sa aiba in stoc marca ei de tigari preferata, se gandise ca, probabil, ar fi mult mai usor daca totul s-ar termina, sub un val urias. Coborase chiar, cele 13 trepte, pana la marginea apei, cu sandalele in mana si simtise peste degetele picioarelor mangaierea marii, la fel cum marinarii, odata, simteau ademenirile sirenelor. Se prabusise pe nisipul si pietrele plajei miniaturale si plansese ore in sir, pana cand, cu ultima vlaga, se tarase spre dormitorul ei din hotel. Inca nu era momentul sa cedeze si, acum, privind in urma, stiuse ca facuse alegerea potrivita.

In acea stare o gasise Pablo, atunci cand, intr-o dimineata, inainte de ivirea zorilor, venise sa bea o cafea, la barul care ei  ii umbrise ultimele luni. Inca de pe la ora 2, atunci cand ultimul client al fetelor trecuse sa isi ia portia menita sa ii spele pacatele abia savarsite, stinsese jumatate de lumini, astfel incat intreaga incapere se afla intr-un con obscur de umbra. Isi pusese unul din CD-urile cu chill-out, cu ajutorul careia evada din capcana pe care singura si-o creiase atunci cand decisese ca trebuie sa plece de acasa. O melodie lina, facuta din voci de copii, ca un clinchet calm, umpluse toata camera si se rasfrangea, din canapea in canapea, trecand pe langa colturile ascutite ale meselor, purtand pe undele ei un aer curat, asa cum numai la acea ora poti gasi intr-un oras dominat de infern pe timpul zilei, pana in simturile si nervii ei, intinzandu-i si netezindu-i, linistind-o, la fel cum o mama buna isi linisteste pruncul atunci cand acesta plange terifiat de povestile lugubre cu monstri.

-Buna dimineata, mai e deschis?

O rupsese brusc din reveria ei, ceea ce o facuse sa reactioneze nepoliticos, asa cum avea sa-si dea seama mai tarziu, atunci cand revedea cu ochii mintii acele momente.

-Da. Ce iti aduc?

-O cafea lunga, cu lapte. Si o apa minerala.

Aproape ii trantise pe masa comanda, nemultumita ca, pe langa ca era un client nepoftit in fantezia ei, intrusul isi trasese unul din scaunele inalte, din coltul tejghelei, pana aproape de ea, privind-o atent, in timpul fiecarei miscari pe care o facea. Apoi mai era si iritanta asemanare de preferinte. Cafeaua si apa minerala erau comanda ei obisnuita, atunci cand simtea nevoia de o clipa de liniste, in coltul ei, dar in acelasi timp inconjurata de oameni.

-Imi place cuibusorul pe care ti l-ai facut aici.

-Poftim?!

-Imi place atmosfera. Am mai fost aici, e singurul loc in care poti bea o cafea decenta la ora asta si niciodata nu mi s-a parut mai primitor ca acum. De obicei e aglomerat si plin de femei care isi arata nurii tuturor barbatilor potentiali clienti. Ma temeam, inainte sa vin, sa nu gasesc acelasi peisaj.

Un pic mai calma, gasind in el un aliat contra imaginii atat de obositoare care o marcase in ultimul timp, schita un zambet si isi indulci tonul:

-Da, azi e o seara linistita, asa ca am profitat putin.

-Nu e un lucru rau, meseria de barman cere adesea mai mult decat poate da un om normal. Fiecare are nevoie de momentul lui de liniste.

Se uita la el fix si ii raspunse tacut, din priviri. El parea sa o inteleaga, in toata aceasta lume, necunoscuta ei pana atunci, in care fiecare se lupta pentru portia mai buna. Trecusera de la nivelul de client-barman, la unul total diferit, reprezentat prin solidaritate muta. Incerca sa il observe mai atent, atat cat ii permiteau spot-urile infipte fara urma de delicatete, pe stalpii de mahon, asortati cu tejgheaua,  din incapere. Era acel tipic de latino-lover, cu tenul si parul brunet, cu buzele perfect conturate si niste ochi albastri in care te pierdeai. Sau poate mintea ii juca feste, de la oboseala. Parul, tuns neglijent pana deasupra umerilor, ii atarna in bucle mari, care ar fi facut invidioasa orice fetita prezenta in cartile cu povesti. Desi nu avea conturat inca, in minte, portretul barbatului preferat, ar fi putut numi cel putin 15 femei care ar fi suspinat gingas atunci cand l-ar fi vazut.  Ea prefera sa isi infraneze aceste dorinte.

-Cumva e Buddha Bar? o rupse (iar!) din agonia gandurilor.

-Poftim?

-Muzica. Imi place. E Buddha Bar?

-Nu, e o formatie poloneza. Cred ca a aparut o data sau de doua ori pe unul din volumele Buddha Bar-ului.

-Fenomenal. Era ultimul loc in care m-as fi asteptat sa gasesc pe cineva care sa aiba cat de cat cultura muzicala.

-Sa inteleg ca intrebarea a fost pusa ca si test?

Deja era interesata. Nu numai ca aveau aceleasi tabieturi, dar preferau si aceleasi subiecte de discutie, ba chiar si aceleasi abordari.

-Sa inteleg ca am de-a face cu o femeie isteata?

-Ai de a face cu ceea ce vrei tu sa vezi.

A zambit, amestecand nervos zaharul ramas pe fundul cestii.

- Bei cafea?

-In fiecare dimineata.

-In dimineata asta, iti voi face eu cafeaua.

Probabil, privirea dezamagita o daduse de gol si gandul ca e inca unul din cei care se perinda prin asemenea locuri in cautarea companiilor de moment ii facuse buzele sa se stranga intr-un tremur nervos, pentru ca necunoscutul adauga repede:

-Asta daca imi permiti sa intru dupa bar. Promit sa fiu cuminte si sa ma ocup doar de ceasca si ingrediente.

Se daduse la o parte, mai linistita, rusinata de ideea ce ii trecuse doar cu cateva clipe mai devreme prin cap si ii aratase unde sunt ustensilele.

-Cum te numesti? o intrebase  el, in timp ce,  amesteca diferite bauturi in blender.

-Maya.

-Ca pe zeita?

-Bunica era fascinata de India.

-Ce s-a intamplat cu ea?

-De ce crezi ca s-a intamplat ceva cu ea?

-Imi iubesc meseria, iar ea sta, in primul rand, in observarea detaliilor. Ai folosit timpul trecut.

-Ce meserie ai?

O privise profund, cu aceeasi privire pe care i se paruse ca a remarcat-o la inceput.

-Barman.

O clipa de tacere puse stapanire pe incapere si ea simti cum toti nervii i se contracta si instinctul de conservare o imbraca intr-o  mantie groasa, menita sa o protejeze. De ce, nici ea nu stia. Poate ca toate aceste coincidente, prea multe,  pareau meticulos elaborate, la fel ca planul unui criminal in serie sau poate ca ii era frica de o posibila apropiere datorata lor. Scepticismul caracteristic isi spunea cuvantul, iata, si in cele mai neasteptate clipe.

-Pari surprinsa.

-Un pic, trebuie sa recunosc.

- De ce?

In acea vreme inca nu stapanea arta auto-controlului asa ca emotiile ii izbucnira repede sub forma de cuvinte si propozitii sincere, in tonul carora se impleteau amestecat frica, tristetea, repulsia, curiozitatea si dorinta.

-Pentru ca bei cafea cu apa minerala si asculti muzica buna. Pentru ca, de cand sunt aici, nu am intalnit pe nimeni care sa fie altceva decat curva sau magnat venit in vacanta care sa isi doreasca altceva decat un numar. Pentru ca sunt prea multe coincidente si pentru ca, prima oara, dupa multe saptamani, esti primul om care imi face placere sa il am in preajma. Pentru ca mi-e dor de bunica si de momentele alea.

Avea ochii umezi si colturile gurii i se intorsesera, desenand pe fata ei de copil o paranteza rasturnata, in timp ce mainile mototoleau si incalceau o suvita de par. Lasase capul in jos si nici nu observa cand necunoscutul se apropiase de ea si ii pusese o mana pe umar, prieteneste.

-La ce ora termini?

-In jumatate de ora.

-Ok. Pana atunci, haide sa bem cafeaua asta. O sa ne prinda amandurora bine.

Se asezasera pe una din canapelele din intuneric si tacusera pana ce camera fu brazdata de zorii care mijeau deasupra marii.

In aceeasi zi isi daduse demisia si plecase cu el. Nu stia nimic despre el, nu il cunostea decat de cateva ore, insa, alaturi de dansul, dupa mult timp, se simtise linistita si inteleasa. Riscase intr-o lume in care nimic nu mai era sigur, insa, petrecuse cele mai frumoase momente ale varstei de 18 ani alaturi de Pablo. Facusera dragoste pe nisipul fierbinte al plajei si calatorisera, de-a lungul litoralului, tot sezonul, in masina lui in doua portiere, lucrand in weekenduri  in barurile unde surplusul de turisti necesita un plus de personal.  Fusese indragostita nebuneste iar  momentul in care el ii spusese ca pleaca  la familia lui, din cealalta parte a tarii, ii cauzase o ruptura si o reconstructie intreaga a sufletului. Gandul ca intervenise intre legatura dintre un tata si copilul lui, fara sa stie, o manjise si, in acelasi timp, ii daduse o stralucire noua. Retinuse si acum, cuvintele lui, in timp ce o imbratisa, inainte sa plece:

“Sa nu regreti, niciodata, nimic.”

Acum urma cu religiozitate invatatura celui care ii adusese prima oara o raza de lumina in camera ei intunecata. Nu numai ca nu mai regreta nimic ci stia si ca fiecare moment frumos, ascunde in spate o coada urata si neagra, care poate nimici orice castel al iluziilor, prin simpla ei amintire.

…..

Mai trecuse de doua ori pe langa cladirea aceea mare, de langa bulevard. O data, atunci cand mersese cu bunica ei la o prietena din tinerete a acesteia. Era o femeie atat de zbarcita si de ciufulita incat ii bantuise multi ani dupa acea vizita visele si o facuse sa isi promita ca n-o sa ajunga niciodata asa. Avea un caine din aceia mici si creti,care lasa par pe covoarele ingalbenite si cu marginile zgrumturate de vreme. Mama ei ii spunea ca parul animalelor e periculos si ca daca il inghiti se depune pe plaman si trebuie sa faci multe operatii grele si costisitoare. Inca nu intelegea exact ce inseamna cuvantul “costisitoare” si nici nu isi imagina de ce ar putea fi o operatie grea insa, din povestile bunicii aflase de cativa oameni care murisera pentru ca nu suportasera operatia, chiar sub mana ei. Avea lacrimi in ochi atunci cand povestea si asta o facuse sa creada ca e un lucru dureros si rau. De aceea nici nu insistase prea mult ca parintii sa-i ia un animal, desi era, uneori, geloasa pe fetele de la gradinita care se laudau cu ale lor.

A doua oara cand trecuse pe acolo era noapte si se intorcea, impreuna cu tatal ei, de la un coleg de munca al acestuia. Dupa cum spunea maica-sa, toti ceferistii erau ori betivi ori curvari. Nici asta nu stia ce inseamna insa trebuie sa fi fost de bine pentru ca la domnul acela se jucase cu papusile fetitelor lui si primise bomboane. Afara era frig si tatal ei abia se tinea pe picioare. Incerca sa-i mentina echilibrul, desi in mana lui mare si mirosind a alcool si motorina, s-ar fi putut ghemui toata. Mergea cu pasi repezi, facand-o sa fuga ca sa poata tine ritmul cu el. Dupa ceva vreme obosise, insa, de frica sa nu il supere, nu spunea nimic, asa ca plangea incet, neauzit. Ii ramasese in minte imaginea cladirii aceleia mari, frumos luminata, cu flori in fata. Se pregatea sa il intrebe ce este, cu capul intors spre ea, insa cuvintele i-au fost curmate de o zmucitura brusca si o injuratura scrasnita printre dinti. Bunica ii spusese ca astea sunt cuvinte rele si ca ea nu are voie sa le pronunte niciodata, ba chiar, odata, isi luase o bataie zdravana cu coada de la matura pentru ca ii spusese unei tiganci care o scuipase “Crucea ma-tii!”. Ea se simtea rau cand cineva ii spunea asa si vrusese sa o faca si pe cealalta sa se simta la fel, insa, a aflat, imediat dupa ca e pacat si ca Doamne-Doamne te pedepseste sa arzi in Iad. Cand incerca sa-si ascunda vanataile care o dureau sub rochita prea scurta, chinurile Iadului i se pareau mici copii in comparatie cu pedepsele bunicii.

Acum, se afla iar in fata cladirii. Era imbracata frumos si ingrijit, cu parul pieptanat in doua codite prea strans impletite pe cap, care ii trageau sprancenele si o faceau sa arate ca un clovn din acela pe care il vazuse in cartile de la vecina la care, uneori, ai ei o lasau peste zi.

Avea mana dreapta inghesuita in mana mamei ei care privea drept inainte, cu ochii inlacrimati. In cladire intrau si ieseau atat de multi oameni, imbracati la costum, incat totul i se parea ca un imens musuroi de furnici. Nu mai vazuse atatia oameni adunati la un loc, niciodata. Poate doar la inmormantarile care treceau pe sub geamul lor, cu fanfara, inspre cimitirul din capatul strazii, insa, aceia plangeau si se miscau lent, cu opriri, pe cand acestia pareau seriosi si grabiti.

Pentru un moment, mama ei s-a oprit si i-a aranjat rochita roz. Avea si sosetele cu dunga roz, la fel cu fundele din par.

-Ce cladire e asta, mami?

-Asta e judecatoria.

-Si ce se face aici?

-Sunt condamnati oamenii rai si trimisi dupa gratii.

-Inauntru sunt multi oameni rai?

-Sunt cativa, dar sunt paziti bine de politisti.

-Si noi ce facem aici, mami?

-Noi trebuie sa vorbim cu o tanti judecatoare. Sa-i spui ca vrei sa stai cu mami si ca mami are grija de tine,da? Si ca tati bea si face scandal in fiecare seara. Da?

-Da. E rea tanti judecatoarea?

-Nu, ai sa vezi inauntru.

Odata intrate inauntru, sentimentul de maretie si apasare a crescut in inima ei. Coridoare intunecate, pereti inalti, strajuiti de usi drepte si masive, un politist cu o arma adevarata la intrare, un sir lung de scari si doua lifturi, agitatie mare. Un domn burtos, imbracat intr-un costum gri, cu mustata, chelie si doua randuri de gusa, citea un ziar intr-un colt, potrivindu-si ochelarii cu rama aurie odata la cateva secunde. Gura ii forma un “O” mic, a mirare, prin care se zarea o limba neagra acoperita de saliva.

-Hai pe aici.

Au urcat undeva la etajul unu si au mers prin niste coridoare la fel de intunecate ca si primele insa mult mai lungi si mai joase. S-au oprit in fata unei usi maronii, mici, pe care scria ceva dar pe care, nestiind inca toate literele, nu reusi sa citeasca. Doua bocanituri scurte, un glas ragusit care tipa “Intra!” si in fata lor aparu o camera alba, in care se inghesuiau doua birouri scorojite. La unul, un domn scria la o masina de tiparit ceva. La celalalt, o doamna cu parul permanent, blond si cu ochelari cu rama groasa, tinea in mana o cana de cafea.

I-au pus cateva intrebari, la care a raspuns asa cum o invatase maica-sa, cu cateva minute inainte. Au plecat repede de acolo, urmandu-le cuvintele judecatoarei:  “Deci da, in acest caz aveti toate sansele sa ramana copilul la dumneavoastra.”

Dupa doua saptamani, cand citatia de divort a ajuns acasa, mama a renuntat la idee, dupa o discutie aprinsa cu soacra si parintii ei si un scandal enorm cu sotul. Acum, ca-si aducea aminte, o intelegea si ii parea rau ca ii reprosase ca a stat atatia ani cu tatal ei, reluand divortul abia dupa ce amandoua erau cu nervii la pamant. Poate ca altfel ar fi stat situatia daca si-ar fi amintit in loc de batai si alcool, memoriile unui copil crescut de un singur parinte. Oricum, el nu se implicase niciodata in viata ei, mai mult decat ar fi facut-o orice necunoscut de pe strada, deci pierderea nu ar fi fost atat de mare.

Invatase, totusi, ceva, din tot acel episod:  daca parintii nu se inteleg, copilul are de suferit, chiar daca stau impreuna sau nu. Aplicase ideea asta si in relatiile de pana acum. Nu isi cauta un viitor sot insa neintelegerile se evitau simplu, prin despartire. O singura data luptase pentru cineva, condusa de acel sentiment pe care multi il numeau iubire fata de persoana de langa, dar care, s-a dovedit a fi, intr-un final, un fiasco provocat de egoismul lui. De atunci, evitase sa repete greseala si isi gandea lucid si la rece relatiile. Oricine ar fi putut cauza viitoare divergente majore, era corectat, iar daca asta nu ii reusea, abandonat.

….

-Pareti abatuta.

Se uita la necunoscutul care i se adresase. Fenomenala capacitatea femeilor de a-ti putea spune, dintr-o singura privire, ce e rau si ce e bun la aspectul unui om.

-Doar putin melancolica.

-Deranjez?

-Deloc.

Se dadu un pic mai in dreapta pentru a-i face loc nou-venitului.

-Va observ de la inceputul serii si vreau sa spun ca aratati extraordinar de bine.

Ii venea sa-l loveasca. Era atat de plictisita de formulele clasice de agatat incat, de cate ori auzea una, simtea ca e gata sa explodeze.Probabil, in minutul urmator, avea sa-i spuna ca are ochi frumosi, ca ii ofera un pahar de ceva, culminand cu o incercare lamentabila de a o duce la el acasa. Mai arunca o privire spre masa Elenei, care vorbea in continuare, sorbindu-l din priviri pe Victor. Pe el nu-l putea vedea, fiind cufundat in obscuritatea incaperii.

-Multumesc, raspunse, aratand un zambet gales de femeie impresionata. As putea spune acelasi lucru si despre dumneavoastra.

-Marius ma numesc. Veniti des aici?

Aceleasi discutii de complezanta, acelasi ritual al imperecherii si aceleasi momente plictisitoare dintotdeauna. In timp ce ii raspundea monosilabic, incerca sa-si inabuse imaginile din cap.  Asa il cunoscuse si pe primul barbat din viata ei. Iesise impreuna cu prietenii, la o plimbare pe strada pe care locuia. Era  inca o copila, cu sanii abia innmuguriti pe sub bluza. Ii spusese despre ochii ei, despre parul ei lung, despre vocea calda. Era atat de naiva si flamanda dupa complimente incat, dupa 2 luni, simtea ca il iubeste si ca l-ar fi urmat oriunde. Avea sa afle, mult mai tarziu, ca nu simtise decat o obisnuinta si o dependenta psihica. I se daruise fara nici o remuscare, din toata inima, venerandu-l. O duruse enorm, tinea minte si acum. Plangand, il lasase sa o aiba, crezand ca, din acel moment, basmul ei devenise realitate. Totul s-a spulberat in momentul in care el, s-a ridicat , incheindu-si prohabul si plecand, aruncandu-i din mers acel : ” Parca spuneai ca esti virgina” . Prostul! Nu s-a chinuit sa-i demonstreze evidentul, simtindu-se mult prea dezamagita si fara puteri. A lasat sa treaca acea amintire, fara sa se mai gandeasca la ea, alaturi de ani. Il mai vazuse o data pe strada, de atunci. A avut o tresarire, aproape invizibila, insa si-a continuat drumul cu umerii drepti, cu capul sus, cu o aura dispretuitoare, ignorandu-i zambetul tamp.

De atunci, experienta o invatase sa se fereasca de cei care nu erau in stare sa vina cu ceva care denota un plus de imaginatie.

..

Cu paharele in mana, cu un zambet strengaresc fluturandu-i pe fata, se indrepta, pe ritmul muzicii, spre masa lor.

-Pana la fund!

-Pana la fund sa fie! Esti pusa pe fapte mari in seara asta?

-Intotdeauna o sa fiu, iar daca tu ai de gand sa te cuibaresti in bratele altuia , eu n-o sa stau cu patul neincalzit.

Ura gandul ca ar trebui sa adoarma singura. O aventura de o noapte nu strica nimanui, din cand in cand si , a doua zi, scuza “eram prea beata, imi pare rau” suna perfect.

Un dans lasciv pe masa, inca un pahar, timpul trecea incet, in ritm de 128 bpm. Acelasi repertoriu ca si in serile trecute, aceleasi fete incercanate si obosite, prea mahmure, cautandu-si scaparea din cotidian. Nu diferea cu nimic noul bar de toate celelalte vechi. Un alt nume, aceleasi frustrari ascunse in semi-obscuritate si gradele alcoolului.

-E aici, spuse Elena, cu o grimasa fericita pe fata. I se citea dorinta si pasiunea in sclipirea ochilor.

Maya il masura o secunda pe noul venit. Nu arata rau, dar nici atat de extraordinar incat sa suceasca mintile unei femei precum Elena timp de ani de zile. Brunet, atletic, cu ochii negri si inteligenti, cu un fund numai bun de pipait, cu o allura de om sigur pe el, inconjurat de amicii proprii ca un rege de supusi. In alte circumstante, i-ar fi aratat cine este adevarata stapana insa, devotamentul fata de prieteni ii interzicea cu desavarsire asta, asa ca isi muta privirea pe restul oamenilor din bar.

-Maya, el este Victor. Statea agatata de gatul lui, ca o pisica, gata sa se inece de un bat. Nu stia de ce, insa, acest om, din fata ei, ii provoca, in aceeasi masura, repulsie si atractie. Ce o fi vazut fata asta atat de interesant la el?

-Incantata.

S-au retras pe un scaun, in cel mai distant loc al mesei, sa vorbeasca. Lumina unei reclame atarnata pe perete le lumina expresiile fetei. Cei doi amici, ai lui, disparusera din peisaj, probabil in recunoasterea teritoriului.

Statea sprijinita de bar, sorbind, incet, din paharul ei. Nu mai avea chef de dans si, desi nu vroia sa-si recunoasca, tot ce isi dorea era sa mearga acasa, in patul ei cu cearceafuri albastre si sa cada intr-un somn lung si greu, fara vise.