…….

Imaginatia ei zburda libera de cate ori avea ocazia. Chiar si atunci cand nu trebuia, minte i-o lua razna, ducand-o prin locuri neintalnite, facand-o sa gandeasca cele mai abstracte idei. Asa se intampla si acum. Statea de vorba cu omul din fata ei, se prefacea ca ii asculta povestea, insa nu auzea nimic. Din cand in cand ii mai spunea cate un “Da”, ca sa nu-l faca sa se simta prost. Mintea ii construia o poveste, insiropata cu amintirile si ideile de viata de pana atunci. Scenariul o atragea atat de tare incat isi dori instant un moment de liniste in care sa poata sa ii dea frau liber.

-Imi pare rau, e tarziu si as vrea sa ma duc sa dorm.

-Desigur, nici o problema. Cand ne mai vedem?

-Nu stiu, nu am obiceiul sa promit ceva pentru ca stiu ca nu ma tin de cuvant.  Vorbim la un telefon.

-Ok, merci frumos ca m-ai ascultat.

In timp ce isi punea fularul la gat se amuza. Nici nu trebuia sa fie atenta ca reusea sa faca oamenii din jurul ei sa se simta bine. De fapt, de asta aveau nevoie majoritatea. Sa fie ascultati. Oamenii vorbesc prea mult in timp ce nimeni nu asculta. Toti se simt neintelesi. Reteta fericirii lor e simpla: un om care sa-i asculte fara sa-i judece. Iar ea facea asta intocmai. Nu avea nici un motiv sa judece pe nimeni, pentru ca asta isi dorea si ei de la ei.

Ajunsa acasa, in semi-intunericul din apartamentul ei, isi aprinse tigara si scrise pe o foaie de hartie conversatia imaginara cu cineva care nu ar fi judecat-o niciodata:

“El: Neata.

Eu: Neata tie. La ora asta atat de tarzie te intorci?

El: Da, asta e ora perfecta de intors acasa. Nu mai e nimeni treaz care sa isi verse frustrarile acumulate peste zi.

Eu: Te inteleg perfect. Toti suntem caii de bataie ai cuiva, la un moment dat…

El: Cum a fost seara ta?

Eu: Mai bine nu ma intrebi ca altfel ai sa devii calul meu de bataie.

El: Uneori prinde bine un pic de bataie. Daca nu te ascult eu, cat pot mai bine, atunci cine sa te mai asculte?

Eu: N-are cine, ai dreptate. Dar stii ca inca nu e momentul sa devii singura mea refulare, nu? Planul era sa mai asteptam vreo 2 ani.

El: Toate la timpul lor. Timpul tau a fost scurtat fara ca cineva sa faca ceva sa te ajute. Asta e, te resemnezi, imi povestesti totul si mergi mai departe, cum poti. Eu sunt aici sa te sustin, stii asta.

Eu: Nimeni nu e aici sa ma sustina. Ma sustin singura. Pe tocuri de 10 centimetri e mai greu sa ma sustin dar mi-am construit si un toiag imaginar.

El: It’s all about vendetta, stiu. Doar asta te-a tinut sa nu cazi in tot timpul asta.

Eu: Nu, e vorba de ambitie. Ei nu conteaza decat ca impuls.

El: Care ei? Cei din seara asta? Cei din viata asta? Cei de dinainte de viata asta?

Eu: Nu, nimeni nu conteaza, pana la urma. Toti pleaca, vin, iar pleaca. Aceiasi oameni, aceleasi caractere, aceiasi semnificatie. Imaginea difera, atat. Pentru ei e vorba doar de orgoliul si fericirea lor. Pentru mine, la fel. O pura relatie de simbioza.

El: Nu pari convinsa de ce spui. Poate minti bine dar ochii si tigarile pe care le fumezi te dau intotdeauna de gol.

Eu: Ma dau, nu? Adevarul e ca cei carora le-ar fi pasat ar fi putut sa vada asta. Pacat ca nu au vrut. Daca toti ar fi ca tine, poate eu as fi un om mai bun. Poate nu as fi avut acelasi scop, intotdeauna…

El: Iti stiu scopul. Nu vreau sa il aud iar. E deprimant cum tu nu vrei sa-ti dai o sansa in timp ce tuturor le dai.

Eu: Nici nu merit vreo sansa. Nimeni nu merita. Eu doar sper sa ma insel si sa gasesc persoana care nu e om. Poate ma gasesc pe mine, undeva.

El: Si totusi, nu cumva tu esti motivul pentru care toti oamenii sunt egoisti?

Eu: Ba da. Ti-am zis, scopul meu e totul. Nu-l intelege nimeni, nu ti-l zic decat tie. Unii il banuiesc si ma ajuta sa-l indeplinesc. Insa nu-i vad fumusetea, dramaticul, poezia. Sunt ignoranti si inchisi intre peretii lor duri de egoism. Pana la urma, fiecare om are universul lui, normele lui. Eu le am pe ale tuturor. Nu pot sa-i judec pentru ca nu-i cunosc.

El: Si totusi, stii atat de multe despre oameni incat ai ajuns, de ceva vreme, sa nu-i mai suporti.

Eu: De cativa ani. Pana acum ceva vreme ii iubeam, pana cand am invatat ca toti sunt facuti din balega, apa si pamant. Si impreuna alcatuiesc o casa, folosind ca liant relatiile sociale. Casa mea, mausoleul meu.

El: Pentru prima oara te vad trista cu adevarat..

Eu: Nu, nu sunt trista. Stiam toate astea de mult. Stiam asta din prima zi in care am deschis ochii. In care mi-au deschis ochii, fortat.

El: Inseamna ca esti resemnata deja.

Eu: Ti-am spus vreodata de ce imi place albastrul?

El: Nu, ai prea multe povestiri de spus ca sa iti ajunga timpul sa o faci.

Eu: Am, nu? Am. Le-as spune, dar nimeni nu ar intelege ce au insemnat si nimeni nu ar invata ceva din ele. Nu vor sa invete, nu vor sa asculte, nu vor sa-si strice cuibul lor din viata. Nici eu nu vreau sa-l stric. Toata viata mea de pana acum e singurul lucru care mi-a apartinut total, doar mie. De ce sa nu fiu egoista si sa le dau si lor?

El: Iti place albastrul de la acea zi, din mijlocul apei, in care ti se taia respiratia si in care ai realizat ca mai ai ceva de facut inainte sa te scufunzi, nu?

Eu: Tu ma stii, tu intotdeauna m-ai stiut. Ai fost singura persoana care m-a ascultat, intr-adevar. Toti ceilalti isi tineau mainile pe urechi si ochi in timp ce vroiam sa spun ceva. In schimb, gura nu si-o acopereau. Si, in timp ce vorbeau, puteam sa le vad gaurile si cariile din ei. Miroseau urat dar ei erau prea obisnuiti cu mirosul ca sa inteleaga. Am vrut sa le fiu exemplu, sa le arat dantura mea alba si stralucitoare, dar nu au vrut sa vada decat rujul de pe buze. Tu stii ca am un zambet frumos si sanatos, nu?

El: Eu stiu ca ai aflat secretul vietii. Mi-ai spus chiar mie ce e fericirea. Si totusi, imi pari trista…

Eu: Tristetea e remuscare. Atat. Puteam sa fac mai multe insa n-am stiut sa le vorbesc pe limba lor. N-am vrut sa o invat. Sunt fericita, stii bine asta. Sunt singura persoana fericita pe care o cunosc, pe care o cunosti tu, pe care ei o cunosc. Au vrut cu totii sa-mi smulga asta, sa muste grotesc din zambetul meu cald dar n-au putut. Nimeni nu-mi poate lua asta. Eu am simtit fericirea pura si pot sa o simt si acum, cand vorbesc cu tine.

El: Dar totusi, stii bine ca unii te-au iubit. Nu cei pe care i-ai iubit tu, dar totul se rezuma la orgoliu.

Eu: Daca ai reusi sa vezi tristetea fiecarui om, asa cum o vad eu, ai intelege si tu ce e iubirea. In fiecare om e o parte stricata ce colcaie de viermi si putregai. Nu ma iubeau, doar cautau pansamentul potrivit pentru acea rana mare si urata.

El: Chiar si tu ai viermii tai?

Eu: Nu, eu am avut, m-au mancat intr-atat de mult incat nici nu mai sunt eu. Nimic din Universul meu nu mai exista, asa cum o facea la inceput. M-am reconstruit total, te-am construit pe tine, i-am construit pe ei. Ma uit in oglinda asta si nu ma recunosc. Acum am serpi in loc de par si unghiile infipte in carne cruda. La coltul buzei imi atarna un firicel cald de sange care imi spune ca trebuie sa fac asta.

El: De ce trebuie?

Eu: Pentru ca fiecare suntem viermele celuilalt. Unii mai grasi, altii mai luminosi, altii imbracati in costume si mantii frumoase, in timp ce zdrentele altora atarna peste burdihane greoaie si picioare prea scurte. Dar uite, am ajuns la etajul nostru, poate ar fi timpul sa coboram.

El: De ce sa coboram cand mai avem atatea sa discutam? Am o cafea aburinda la mine si trei tigari. Ia o pernuta, aseaza-te comod, miroase cafeaua, asa cum faci de obicei, si scoate fumul incet, pe gura, in rotocoale mici. Mai ai multe de zis inca si noaptea e lunga…

Eu: Mai am? Mai am destule. Tu ai rabdarea necesara sa asculti?”

Isi simtea inima sfasaiata. O tristete fara limite o cuprinsese, apasand-o si incovoindu-i umerii. Scrisese randurile cu ochii in lacrimi, nestiind daca ele sunt cauzate de amintiri sau de adevarul crud dintre ele. Era viata ei spusa in cuvinte mari, pompoase, camuflate sub idei abstracte. Era, in randurile acelea de pe foaia mototlita, ceea ce o calauzea in alegerile pe care le facea. Dar iata ca si ea se simtea neascultata, la fel ca toti oamenii din jurul ei.

-Maya, Maya… Esti prea copila uneori. Stii bine ca nimic nu te poate rani, cat inca esti in stare sa simti toate astea. Tu chiar esti singura persoana fericita pe care o cunosti. Cine ar putea sa te asculte pe tine sau sa te inteleaga? Uneori nici macar tu nu te intelegi.

Isi sterse lacrimile, lua o gura din cafeaua neagra, fara zahar, de pe birou si se duse sa isi pregateasca o cada de apa. Avea cateva planuri de facut, pentru ca ii promisese Elenei o “razbunare”, iar asta necesita o oarecare pregatire teoretica inainte.

Desi totul i se parea pueril, trebuia, totusi, sa se tina de cuvant. Nu suporta persoanele care una spuneau si alta faceau, atunci cand te bazai pe ele, asa ca incerca sa evite pe cat putinta sa faca si asta, la randul ei.