De modificat*

Uneori ma inchid intre peretii lumii mele si ma scufund intr-o actiune de care nu ma plictisesc sa o fac incontinuu, in fiecare zi si minut care trec. Ma simt obosita psihic si fizic, ma tarai spre linia de sosire si tot nu ma opresc din a o face. De cele mai multe ori, asta este munca. In alte dati, e o relatie sau o cauza din start pierduta. “Admirabil” mi se spune des insa, in inconstientul meu, stiu ca nu-mi este deloc bine si ca as vrea sa fac altceva.

Intr-un astfel de moment eram acum vreo 3 ani. Pierduta in drumul meu spre atingerea unui scop, rupta de realitate si inchisa intre peretii camerei mele de cateva luni bune. Nu mai iesisem decat sa-mi iau tigari, de doua ori pe saptamana, si ochii mei nu mai vazusera soarele decat fad, prin draperiile trase ale camerei. Si-atunci am primit un telefon.

“-Oana, sunt in Iasi. Ne vedem la o cafea, nu?”

“-Cat stai?”

“-Doar in noaptea asta. Maine dimineata plec.”

“-Ne vedem atunci”, am acceptat eu fara prea mare tragere de inima. Era o cunostinta veche, pe care nu-mi permiteam sa o refuz. Nimic extraordinar de apropiat, insa am avut destule discutii in jocul comun pe care-l jucam incat sa trebuiasca sa onorez invitatia fara sa incerc sa ma scuz.

Cand ne-am vazut, mi-a zambit si m-a imbratisat cald, de parca am fi fost prieteni buni de o viata. Eram chiar putin revoltata. Eu nu am prieteni buni prea multi si el cu siguranta nu era unul dintre ei. Si-atunci de ce se comporta ca si cum ar fi?!

Am stat la o cafea pentru vreo doua ore, timp in care eu ascultam si el imi povestea despre ce mai facuse. Calatorii, femei, nebunii, totul dus la extrem si fara nici o limita a conservarii. Eu nu aveam ce povesti. Statusem in ultimele luni in casa si tot ceea ce vazusem era un monitor de proasta calitate si peretele alb din spatele lui. Iar munca mea, oricat de fascinanta mi se pare mie, pentru altii e un subiect plictisitor. Probabil o urma de parere de rau mi s-a asternut in privire, pentru ca la un moment dat s-a oprit brusc si s-a indreptat spre bar sa achite nota.

“-Hai”, mi-a spus cand a venit inapoi.

“-Unde?”

“-Ai uitat cine esti. Hai sa-ti readucem aminte.”

“-…” L-am urmat sceptica, fiind convinsa ca stiu exact cine sunt si ca el nu are cum sa imi induca vreo revelatie orice ar face. Ne-am urcat in masina si el a inceput sa conduca spre marginea orasului.

“-Unde mergem?” l-am intrebat.

“-Nu stiu. Unde o sa vedem cu ochii.”

Cum sa dau inapoi? Asta era chiar replica mea, pe care o spuneam atat de des in urma cu cateva luni. Mi-as fi distrus imaginea pe care o avea despre mine si tot ce as fi incercat sa creez intre noi, atunci, ar fi fost degeaba.

“-Bine, dar mergi mai incet.”

“-Ai incredere in mine, fii tu!”

M-am scufundat in scaun, mi-am tras centura si am incercat sa-mi ascund teama de viteza. Din pozitia pe care o aveam puteam vedea luminile de pe marginea strazii trecand repede pe deasupra noastra si stelele de care eram atat de indragostita odata. Odata eram un copil rebel care iubea sa plece de nebuna din oras, se juca cu situatiile riscante si adora adrenalina. Viteza era cu mult peste limita legala si noaptea era acoperita de o pustietate poetica, de-a dreptul. Am inchis ochii, pentru o secunda, si mi-am adus aminte de noptile salbatice in care simteam ca imi traiesc viata la cote maxime, in care flirtam neincetat si in care ritmul era cu totul diferit fata de cel al oamenilor cumpatati. Acum eram un soarece de biblioteca, vesnic cu ochelarii pe nas, ciufulita si cu o tastatura atasata de maini. Nu, asta nu eram eu.

Cand am deschis ochii eram alt om. Nu-mi mai pasa de nimic. Oricine are nevoie de o pauza si eu, mai mult ca toti, am nevoie de mine, de acel copil rebel din cantecul celor de la OCS, de fata zvapaiata, permanent in cautarea senzatiilor tari. M-am relaxat si valurile dulci ale adrenalinei au inceput sa-mi invaluie corpul. Imi placea, iubeam riscul si viteza, iubeam libertatea pe care noaptea mi-o dadea si linistea intrerupta de versurile celor de la Reamonn si a lor Supergirl, pe care o auzeam din difuzoarele de la picioarele mele. Pesemne ca ma stia mai bine decat ma stiam eu. Pentru prima oara, dupa mult, mult timp, nu imi mai pasa ca pot muri intr-un accident si ca fata mea are sa impanzeasca ziarele de a doua zi, ca am de lucru si ca irosesc timp facand nimic concret. De fapt, irosirea timpului fusese pana atunci, acum simteam ca imi traiesc viata, asa cum ar trebui ea traita.

Ne-am oprit pe dealul Buciumului, in locul de unde se vede tot orasul. Ce a urmat, e o alta poveste, pe care am povestit-o, la un moment dat, pe aici.